Ştefan Guth
Braşov
România
Reporter: Andreea Lapteş
Data interviului: septembrie 2003
Dl. Guth este un om în vârstă de 72 de ani, care în ciuda vârstei impune prin prezenţă şi spirit: oricine vorbeşte cu el rămâne cu impresia că nu are vârstă, mai ales atunci când vorbeşte despre tinereţea lui şi despre năzbâtiile pe care le făcea, copil fiind. Îi plac glumele, chiar şi pe socoteala altuia, şi vrea să fie acceptat aşa cum este. Trăieşte într-un apartament cu trei camere într-o casă, împreună cu soţia sa, Maria, care are acelaşi spirit tânăr şi corpul unei balerine. Dl. Guth este un om foarte cultivat: iţi poţi da seama după antichităţile şi obiectele de artă pe care le are în sufragerie. Dar mai mult, îţi dă impresia că este un om care a trăit la maxim orice i-a oferit viaţa: devine pasional când vorbeşte despre sporturi, despre nedreptate, despre scriitori, despre dragoste, despre politică, nu pare să fie nimic ce să nu fi experimentat la timpul său.
Familia mea
Copilăria mea
Al Doilea Război Mondial
După Război
Liceul și facultatea
Viața mea
Bunicul meu patern, Guth, (nu îi ştiu numele mic) era funcţionar la consulatul ungar din Belgrad, dar nu l-am cunoscut niciodată; a murit când tatăl meu era încă tânăr (nu ştiu dacă în Belgrad sau în Oradea), nu ştiu exact când, dar tatăl meu nu-şi amintea deloc de el; astfel că am cunoscut-o doar pe bunica paternă, Serena. După ce bunicul patern a murit, ea s-a recăsătorit cu un evreu numit Schwartz. Bunica nu se îmbrăca tradiţional, dar respecta Sabbath-ul şi aprindea lumânări în fiecare vineri seara. Vorbea maghiara, dar nu ţin minte dacă vorbea şi idiş. În orice caz, nu am văzut-o decât de câteva ori, pentru că locuia în Oradea şi familia mea locuia la Braşov, aşa că distanţa era imensă pe vremea aceea, în anii 1930. Ţin minte că atunci când am vizitat-o a fost drăguţă cu mine, cum cred că e orice bunică, dar asta e tot ce îmi amintesc despre ea. Nu l-am cunoscut nici pe al doilea soţ al ei, şi el a murit tânăr: când am cunoscut-o pe bunica, era deja văduvă pentru a doua oară.
Tatăl meu, Iuliu Guth, a avut şi o soră, Bella Honig (nee Guth). Ea s-a căsătorit cu un evreu numit Miklos Honig; Miklos administra restaurantul celui mai elegant hotel din Oradea, Pallas, iar Bella era casnică. Au avut doi fii, Otto şi Toni Honig; Otto era cu trei sau patru ani mai în vârstă decât Tomi, şi a publicat mai multe poezii în reviste, era considerat un poet foarte talentat.
Bunica a mai avut un fiu din a doua căsătorie, Felix Schwartz, născut în 1912, care era fratele vitreg al tatălui meu. Felix a studiat medicina aici în România, nu ştiu în ce oraş, şi în 1939 cred, a emigrat în Franţa. L-am cunoscut puţin, aveam doar 8 ani atunci; ţin minte totuşi că o dată a trebuit să vină să vadă pe cineva, o vecină de-a noastră care locuia deasupra, când a fost bolnavă, şi mi-a dat voie să mă uit cum lucrează. Mă interesa meseria lui. În timpul războiului, Felix a făcut parte din Maqui, mişcarea de rezistenţă franceză din timpul ocupaţiei germane, iar apoi a practicat medicina la universitatea din Le Havre. Avea o vilă minunată pe Coasta de Azur [riviera franceză de la Marea Mediterană]. A fost căsătorit cu Renee Schwartz, dar nu a avut copii. Eu eram singurul lui moştenitor. Dar mi-a fost imposibil să moştenesc acea casă în timpului regimului comunist, în 1980 când a murit el, astfel încât cred că a donat-o comunităţii evreieşti de acolo. După ce a ajuns in Franţa, Felix i-a cumpărat mamei lui casa pe care aceasta o visase din totdeauna, mi-a spus tata: o casă mare în Oradea cu un nuc în curte. Bunica ocupa doar două camere şi bucătăria, iar celelalte două apartamente ale casei erau închiriate. N-a avut niciodată servitori din câte ştiu, era obişnuită să facă singură treaba din jurul casei. Nu cultiva nimic în grădină şi nu creştea animale; dar avea întotdeauna gem de nuci, făcut din nucile din grădină. Am mers în Oradea cu 15 ani în urmă, eram curios să văd dacă mai există casa: era, iar nucul era imens.
Bunicul matern, Emanoil Lobl, a locuit în mai multe sate din jurul Făgăraşului [în judeţul Braşov]: în Veneţia de Jos, Viştea de Sus, Scoreiu [judeţul Sibiu], cu bunica mea, Hannah Lobl (nee Fendrich). Bunicul meu nu a avut fraţi sau surori, dar bunica a avut două surori, Ida Goldstein (nee Fendrich) şi Helen Grunfeld (nee Fendrich); soţii lor erau evrei, iar ele erau casnice amândouă.
Bunicul a avut un restaurant în Scoreiu, după care şi-a putut permite să-şi mute afacerea în Făgăraş. Restaurantul lui se numea Mercur şi curând a devenit cel mai popular restaurant din oraş. Avea o curte mare şi o grădină unde oaspeţii puteau mânca afară vara. Bunicul mi-a povestit că s-a întâmplat o dată – era ziua naţională a Ungariei [20 august], o sărbătoare importantă în Făgăraş de vreme ce atunci Făgăraşul era sub ocupaţie austro-ungară – ca toată protipendada Făgăraşului să vină să sărbătorească această zi în restaurantul lui, în grădina de vară. Un taraf de muzicieni, de ţigani, a fost adus să cânte imnul maghiar; ţiganii erau foarte buni muzicieni, puteau cânta orice după ureche, şi bineînţeles că ştiau şi imnul Ungariei. Dar pe de altă parte nu te puteai baza pe ei, nu puteai să ai încredere că nu vor bea prea mult la petrecere, aşa ca au fost încuiaţi în două camere: instrumentele lor erau într-o cameră, iar ţiganii în cealaltă, astfel încât să nu se îmbete înainte de a cânta în faţa oaspeţilor. Dar unul dintre ţigani a avut o diaree formidabilă, şi, disperat că nu era nici o toaletă, a fugit în camera cu instrumente şi s-a uşurat în helicon, instrumentul mare de suflat, de aramă, care ţine ritmul. Bineînţeles că heliconul s-a înfundat. Şi când au ieşit să cânte, bietul ţigan care sufla în helicon nu putea scoate nici un sunet din el. Bunicul mi-a zis că dirijorul era roşu de furie, îi ieşeau ochii din cap, şi îi arăta pumnii bietului ţigan cu heliconul care nu putea ţine ritmul. Aşa că ţiganul a tras tare aer în piept, a suflat cât de tare a putut, şi a mânjit cu excremente toţi oaspeţii din primul rând! Scandalul a fost groaznic, groaznic! Nimeni nu ştia cine era de vină, bineînţeles cu excepţia ţiganului care a folosit heliconul pe post de toaletă, dar el şi-a ţinut gura. Bunicul a aflat mai târziu cine a fost, dar nu a spus nimic. El nu a avut probleme cu autorităţile, deşi restaurantul era al lui, pentru că nu s-a putut dovedi nimic împotriva lui. Mai mult, Mano bacsi [unchiul Mano], cum era cunoscut bunicul, era un om foarte spiritual, vesel, şi toată lumea din Făgăraş îl iubea. Doar după al Doilea Război Mondial, când Transilvania s-a întors la România, [după Tratatul de la Trianon], ţiganul responsabil a recunoscut că el fusese, şi a devenit un mic erou local pentru o vreme, pentru că el cauzase acel incident, şi majoritatea oamenilor din Făgăraş nu îi simpatizau pe maghiari!
Nu am cunoscut niciodată faimosul Mercur, când îi vizitam pe bunici aveau un restaurant mai mic, în centrul Făgăraşului, lângă bancă. Nu mai ţin minte cum se numea, dar toată lumea spunea: „Hai să mergem la Mano bacsi!”, aşa era cunoscut în oraş. Restaurantul era în casa lor: două camere mari erau un fel de Bar, unde oamenii veneau şi beau o halbă de bere bună şi rece, pentru care bunicul era vestit, şi mai era o cameră unde se putea mânca. În spate mai erau două camere unde locuiau bunicii mei.
Bunica era casnică, dar avea o grămadă de făcut: ea conducea bucătăria restauratului, ea supraveghea totul. Bucătăreasa şi servitorii găteau reţetele ei, şi ea însăşi gătea splendid. Încă mai îmi aduc aminte de una din favoritele mele, bors tokany [în maghiară]. Era o tocană de vită cu piper, parcă o văd, cum era servită în farfurii adânci, cu mult sos închis la culoare, cu piper şi carne, era ceva grozav! Elita Făgăraşului venea în fiecare duminică dimineaţa la Mano bacsi pentru vestita tocană, servită cu o halbă de bere rece. Acesta era ritualul de duminică din Făgăraş, pentru unguri şi români deopotrivă, era la fel de sigur în programul de duminică cum e pentru evrei mynian-ul în programul de sâmbătă!
Am stat mult cu ei, toate vacanţele mele când eram în şcoala generală le petreceam acolo. Aveam mulţi prieteni acolo, acolo am învăţat să înot sau să pescuiesc in Olt [râu în partea de sud a României]. Bunica era ocupată cu restaurantul, dar mereu îşi găsea timp să mă răsfeţe, aşa că am fost cam răsfăţat ca unic nepot. Îmi făcea toate poftele, îmi gătea mâncărurile favorite. Dar asta nu se întâmpla foarte des, pentru că puteam alege din meniul restaurantului. Ţin minte că îmi plăcea să mă joc de-a chelnerul, şi să servesc singur clienţii. Bunica şi bunicul erau aşa de mândri să mă vadă cum mergeam printre mese cu şervetul alb pe braţ. Oamenii mă plăceau, sau aşa credeam eu, şi îi tot felicitau pe bunici pentru ce nepot minunat au! Aveam cel mult 11 ani atunci, pentru că ţin minte că eram în şcoala primară.
Bunica era mai religioasă decât bunicul, respecta toate tradiţiile: gătea mâncare kosher pentru familie, şi i-ar fi plăcut ca şi restauratul să fie kosher, dar bineînţeles că nu era posibil. Nu respectam kashrut, gustam din toate oalele din bucătăria restaurantului. Amândoi respectau Sabbath-ul, şi mergeau la sinagogă sâmbăta, şi bunica aprindea lumânări vineri seara. Mergeam cu ei la sinagogă sâmbăta, ţin minte că era un teren de tenis lângă sinagogă, unde copii se adunau şi se jucau. Ţin minte că erau două domnişoare evreice care jucau tenis acolo, şi care îşi dădeau nişte aere incredibile! Cea care servea striga: „Plaaay!” cu o voce ascuţită, iar cealaltă răspundea: „Ready!”
Bunicii mei materni nu erau implicaţi în politică. E interesant că, deşi trăiau în Ungaria, sau mai bine spus, în Transilvania sub stăpânire ungară, nu vorbeau maghiară. Vorbeau română, şi idiş intre ei, când nu vroiau să-i înţeleg. De fapt, bunicul simpatiza cu regimul român: ţin minte că mi-a spus că atunci când avea restaurantul în Scoreiu, a mai fost un incident. Era un stâlp, sau un copac în curte, şi când a fost 10 Mai [mai târziu Ziua Victoriei] cred, cineva a ridicat steagul românesc în copac. Scandalul era iminent, bineînţeles, şi de data aceasta bunicul ştia cine fusese, era parte din complot, dar nu a zis nimic. Jandarmul, sau csendorul [în maghiară] a trebuit să vină, în uniformă şi cu pene de cocoş la coif, să se urce în copac şi să dea jos steagul. Au vrut chiar să taie pomul, dar se pare că s-au răzgândit, pentru că nu au mai făcut-o. Au făcut investigaţii despre cine ar fi putut fi, dar fără nici un rezultat.
Mama, Estera Guth (nee Lobl), avea un frate mai mare, Arnold Lobl, născut în 1902. Arnold a locuit la Turda şi apoi la Cluj-Napoca, unde era căsătorit cu Zita Lobl; ţin minte că o chema după o prinţesă austro-ungară, dar nu ştiu cine exact. [A fost ultima împărăteasă a Imperiului Austro-Ungar. Arhiducele Karl Franz Joseph s-a căsătorit cu prinţesa Zita de Bourbon-Parma în 1911.] A emigrat în Israel şi acolo a şi murit, în 1993. Au doi copii, Lucia şi Andrei Lobl, care de asemenea trăiesc în Israel.
Tata, Iuliu Guth, s-a născut la Belgrad în 1902, unde lucra tatăl său. După ce el a murit, s-a mutat cu mama şi cu al doilea soţ al ei, Schwartz, la Oradea. A terminat academia de comerţ din Oradea, unde a învăţat în maghiară. A cunoscut-o pe mama, Estera Guth, în Făgăraş, după care s-au căsătorit şi au venit să locuiască în Braşov. Mama s-a născut în 1907 în judeţul Sibiu, lângă satul Scoreiu, şi a studiat la Cluj, la liceul evreiesc Tarbut, tot în maghiară. A considerat întotdeauna perioada aceea „timpurile ei de aur” (1920-1924/5), i-a plăcut foarte mult liceul; era considerată o vedetă acolo, era foarte, foarte populară, şi din ce am înţeles de la ea, simţirea evreiască şi sionistă de acolo era foarte puternică. Amândoi vorbeau în ungureşte unul cu celălalt.
S-a căsătorit cu tata în sinagoga din Făgăraş în 1930. Nu a fost o căsătorie aranjată, probabil s-au cunoscut în cercurile evreieşti, pentru că Braşovul e aproape de Făgăraş. Tata mi-a spus că a făcut o gafă grozavă la nuntă: el era un bărbat tăcut, bine crescut, şi era acolo un tip mai în vârstă care făcea tărăboi. Şi tata o întreabă pe cea mai bună prietenă a mamei, Sari: „Cine e ăla care face atâta scandal?” „Tata!”, a răspuns ea. „Nu, pe Ţig bacsi îl ştiu, cel de lângă el”, a încercat tata s-o dreagă. „Acela e fratele meu!”, a răspuns ea.
Tata lucra ca procurist pentru Societatea Bancară Română din Braşov, care era de fapt o ramură a unei bănci germane. Era o poziţie importantă, avea autoritate de la directorii generali ai băncii să ia decizii în numele lor.
Părinţii mei nu erau deloc religioşi. Mama nu era religioasă, dar aprindea mereu lumânările vineri seara şi spunea rugăciunea, asta învăţase de la mama ei. Dar nu exista challah la noi în casă, şi mâncarea nu era kosher. Tata oficia de Seder, şi spunea rugăciunile, şi cred că înainte de Pesach era o curăţenie mare. Dar nu ne costumam de Purim; asta făceau evreii ortodocşi. Cam astea erau toate tradiţiile evreieşti care se respectau în casa părinţilor mei. Tata nu era religios deloc, lucra de Sabbath, nu respecta kashrut, dar respecta sărbătorile mari. Era neolog, dar avea o identitate iudaică şi era un sionist fervent. Ţin minte că mama avea o ketubbah de la căsătoria ei, şi că tata avea un săculeţ de catifea violet cu magen David brodată pe ea, cu hainele pentru înmormântare, tallit-ul, siddur-ul. Tata nu era în nici un partid politic, dar aveam în casă cutiuţa Keren Kayemet, şi oricine venea la noi în casă trebuia să lase ceva în ea. Tata fusese membru în Ivria, una din primele organizaţii evreieşti din Braşov, care abia apoi au devenit sioniste. Nu ştiu sigur, dar cred că tata era o persoană importantă acolo. Nu vorbea mult despre asta, spunea doar că jucau mult fotbal. Cred că părinţii mei aveau un cerc de prieteni exclusivist: erau toţi evrei. Mama era o persoană foarte deschisă, foarte sociabilă, şi era foarte cunoscută în Braşov, cel puţin în cercurile evreieşti. Tata era bun prieten cu Felier Dezideriu, care fusese cu el în Ivria şi apoi a devenit preşedinte al comunităţii evreieşti din Braşov în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îl ştia şi pe Citrom Molnar, care a devenit preşedinte al comunităţii în timpul comunismului.
Comunitatea evreiască din Braşov era de vreo 6000-7000 de evrei între cele două Războaie Mondiale. Aveam funcţionari, ca rabinul Deutsch, doi hahami, şi aceştia sunt doar cei pe care mi-i amintesc, nu eram foarte religios când eram tânăr. Erau două sinagogi, una ortodoxă şi una neologă, iar comunitatea era împărţită în două. Dar după ce comuniştii au venit la putere, cele două comunităţi s-au unit. Azi doar sinagoga neologă mai este deschisă.
Eu m-am născut în 1931 la Braşov. Prima casă în care am locuit era destul de mare, şi avea o grădină imensă, o fâneaţă cu flori sălbatice mai degrabă, pentru că nimeni nu planta nimic în ea; mă jucam acolo, alergam, prindeam fluturi, era raiul pe pământ! Locuiam la parterul casei, dar probabil mai locuia o familie deasupra noastră, pentru că casa mai avea un etaj. Nu îi ţin minte, eram prea mic atunci. Noi aveam trei camere mari, o bucătărie şi o baie. Mobila era modernă atunci, tata a cumpărat-o după ce s-a căsătorit cu mama. Încă mai am acea mobilă în casa mea, dar acum este considerată antică.
Mama avea grijă de mine, dar am avut şi o fraulein, era elegant şi la modă pentru bunele familii evreieşti să aibă o fraulein; şi am avut mereu una sau două servitoare în casă. Nu-mi aduc aminte numele ei, era o săsoaică, de vreo 19 ani, care trebuia să fie în jurul meu toată ziua şi să-mi vorbească în germană. Drept urmare, am învăţat germana mai bine decât oricare altă limbă pe care am învăţat-o apoi, dar din păcate am mai uitat din ea, pentru că n-am folosit-o. Dar mama obişnuia să-mi spună, că atunci când aveam trei sau patru ani, şi mă sculam noaptea pentru că-mi era sete, nu spuneam [în maghiară]: „Egy pohar vizet kerek szepen”, spuneam „Bitte ein Glass Wasser!” [Dă-mi te rog un pahar cu apă! în germană] Bineînţeles că vorbeam şi maghiară, pe care am învăţat-o de la părinţii mei, dar până nu am mers la grădiniţă, nu ştiam un cuvânt româneşte. Acolo am învăţat-o pentru prima oară. Mama mă certa rar, doar mă „bombănea” când făceam ceva rău. Tata era mai sever, fusese crescut altfel, dar când eu crescusem timpurile se schimbaseră, iar eu nu eram copilul cel mai ascultător din lume; de fapt, nu eram deloc ascultător! Aşa că bineînţeles că erau scântei între noi din când in când.
Ne-m mutat din această primă casă când a trebuit să încep şcoala primară, şi tata a decis să mă trimită la şcoala primară evreiască, care era departe. Aşa că ne-am mutat în altă vilă care era mai aproape de şcoală, stăteam la parter, şi aveam de asemenea trei camere mari. Mai era un ungur care trăia la subsol, el era portarul. La parter eram noi şi o familie de unguri cred, şi la etaj mai erau două familii de evrei, Ehrlich şi Smuck. Familia mea nu se vizita cu vecinii, cu excepţia familiei Smuck: mama era bună prietenă cu doamna Smuck, şi ea a fost învăţătoarea mea în clasa a doua. Eu eram prieten cu Ehrlich Miki, care era nepotul celeilalte familii evreieşti; ne jucam împreună. Mi-a fost coleg mai târziu, dar noi ne ştiam deja de când eram copii mici.
Aveam cărţi în casă, dar nu religioase, cu excepţia siddur-ului pe care ţin minte că îl avea tata. Şi părinţii nu m-au sfătuit niciodată ce să citesc, nu era nevoie, pentru că eram un fanatic al cititului. În curând cărţile din casă nu mai erau suficiente, aşa că am început să fac schimb cu colegii; devoram cărţile, orice de la clasici la Submarinul Dox [serie săptămânală despre aventurile unui submarin german care scăpase de sub control]. Citeam şi în maghiară şi în română.
Am fost un pic şocat când am mers în clasa întâi la şcoala primară evreiască, pentru că am cunoscut o categorie de evrei pe care nu o întâlnisem până atunci: evreii ortodocşi, care, cu felul lor de a se îmbrăca, cu payes, îmi păreau mai străini decât prietenii mei români cu care mă jucam în stradă. Ne înţelegeam bine, bineînţeles, dar totuşi m-am împrietenit cu neologii: nu era ceva premeditat, dar cred că stilurile de viaţă erau prea diferite: ei se rugau tot timpul, noi citeam tot timpul, nu aveam prea multe lucruri în comun cu excepţia şcolii. Nu aveam materii favorite, mie îmi plăceau pauzele. Dar eram un elev bun, chiar dacă nu învăţam acasă: prindeam în timpul orelor; ţin minte că mama îmi spunea: „primul dintre băieţi”, pentru că eram cel mai bun elev dintre băieţi, însă era o fată, Cica Nagy, fiica lui Citrom, preşedintele comunităţii, care era mai bună decât mine. Şcoala era în altă aripă a sinagogii neologe, şi am studiat acolo până în 1939 cred, când alţi băieţi evrei au venit la şcoala noastră, nu pentru că vroiau, ci pentru că fuseseră daţi afară din şcolile de stat, din cauza legilor anti-evreieşti. Ţin minte că atunci când eram în clasa a doua, am mers cu clasa să mărşăluim de 10 Mai, chiar dacă eram o şcoală evreiască; îmi amintesc că prietenul meu Ehrlich Miki avea o fotografie minunată, cu noi mărşăluind ca străjeri. Asta a fost în 1939, probabil ultima dată când s-a întâmplat. Cred că eram în clasa a treia, în 1940, când a trebuit să părăsim clădirea, şi şcoala a fost mutată în alt loc, în curtea sinagogii ortodoxe, unde am mai făcut două clase. Ţin minte că profesoara din clasa întâi, Biri neni [mătuşa Biri] m-a lovit peste palmă cu băţul de bambus, nu mai ţin minte de ce, dar probabil o meritam. După doi ani a trebuit să ne mutăm de acolo, şi comunitatea evreiască închiriat o casă în altă parte, şi am mers acolo până am terminat şcoala primară, care dura 4 ani. Pe de altă parte, liceul dura 8 ani.
Am mers la liceu din 1942, dar bineînţeles că evreii nu erau acceptaţi în liceele de stat, aşa că am mers la liceul evreiesc: avea un profil industrial, dar doar cu numele, nimic mai mult. Trebuia doar să avem un atelier, unde trebuia să pilim diferite bucăţi de metal. Prima temă a fost să pilim o bucată de metal într-un dreptunghi perfect, la 90 de grade. Ţin minte că profesorul, Engler, nu era în relaţii bune cu tata, nu ştiu de ce. Dar mi-a dat cea mai groaznică bucată de metal ca s-o pilesc în dreptunghi. Aveam 10 astfel de teme în fiecare an, dar eu am terminat anul tot pilind la acea amărâtă bucată de metal. Dar am trecut clasa, cu greu, dar am trecut-o. Engler îşi dădea mereu aere, nu îşi dădea seama că ce preda el nu era prea important. Şi ceilalţi profesori erau evrei din Braşov, ca şi Engler, oameni cultivaţi.
Cred că era începutul celui de-al Doilea Război Mondial când bunica paternă şi sora tatălui şi familia ei au fost deportaţi la Auschwitz. [Deportarea din Oradea a avut loc în mai şi iunie 1944; 27215 de evrei au fost deportaţi.] Tata ţinea foarte mult la sora lui Bella, şi când a izbucnit războiul, i-a aşteptat să vină la Braşov. Dar a aşteptat şi aşteptat, dar nu a venit nimeni. După o vreme au început să se răspândească veştile că evreii din Transilvania au fost deportaţi de către unguri în lagăre. Aşa că tata, după toată acea aşteptare, se aştepta să audă ce e mai rău. Aşa a şi fost, din păcate; singurul care s-a întors a fost fratele lui Miklos Honig, cumnatul lui Bella, care şi el fusese deportat la Auschwitz. A supravieţuit, şi a adus veştile că toţi ceilalţi erau morţi. Numele lor, Honig, este menţionat într-o carte, Evreii din Oradea, o carte despre ororile Holocaustului. [Terez Mozes: Varadi zsidok, Ed. Literator, Oradea, 1995.]
Am învăţat acasă engleză în timpul războiului, cu o profesoară deosebită, doamna Pelin, care era soţia unui judecător. Avea o engleză excelentă, şi după ce m-a învăţa baza, ne-am distrat de minune: ţin minte că citeam împreună din Jerome K. Jerome, Trei oameni într-o barcă, cu subtitlul „fără a număra câinele!” Ştia cum să-mi trezească interesul în ceea ce citeam, nu doar în limba propriu-zisă.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a trebuit să ne mutăm din nou din vilă, care aparţinea unui evreu. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar am fost evacuaţi, de fapt toţi evreii care aveau case bune au fost evacuaţi, şi noi a trebuit să ne mutăm lângă gară. Asta n-a fost o locaţie prea fericită, pentru că au început să bombardeze gara şi moara Seewald [moară din Braşov, mai târziu numită Horia, Cloşca şi Crişan], şi noi eram exact în mijlocul ariei pe care o bombardau, am avut mare noroc că am supravieţuit. Ţin minte că era Paştele ortodox când a avut loc bombardamentul, iar noi eram într-un şanţ în curtea casei unde locuiam, încercând să ne adăpostim. Şi tata mi-a spus să mă liniştească: „Spune Shema Israel şi nu ţi se va întâmpla nimic!” Aşa am făcut, am început să recit, ştiam asta din şcoală. Şi pentru că bombardamentele nu au încetat, tata ne-a trimis, pe mine şi pe mama, să stăm la Stupini [sat la 5 km de Braşov] până când totul se va fi terminat, într-o casă închiriată. Ironic însă, abia ce ne-am mutat acolo, că forţele aeriene s-a mutat la Stupini, într-un câmp din apropiere. Dar nu am mai avut probleme. Tata nu a venit cu noi, el trebuia să rămână în Braşov să lucreze. În cele din urmă şi-a pierdut slujba la bancă din cauza legilor anti-evreieşti, banca era germană şi bineînţeles că toate deciziile anti-semite luate în Germania erau implementate şi aici. Aşa că a trebuit să lucreze la negru, să facă contabilitate pentru diferite firme ca să putem trăi.
Eu personal n-am suferit din cauza anti-semitismului ca individ, dar am avut probleme împreună cu colegii din şcoala primară evreiască. Hitler Jugend-ul începuse să fie foarte popular printre tinerii din Braşov, în special printre germani şi saşi. Liceul Honterus [liceu din Braşov numit după Johannes Honterus, unde toate orele erau predate în germană] era lângă şcoala noastră, şi când terminam orele şi mergeam spre casă, ei erau deja organizaţi în cete şi ne luau la bătaie. Noi eram doar câte 2 sau 3, aşa că de obicei luam bătaie, dar nici noi nu eram nişte fătălăi, dădeam înapoi cât de tare puteam. Bătăile aveau loc destul de des. Şi un băiat din banda lor a făcut ceva foarte urât o dată, a aruncat apă clocotită peste noi de la balconul casei unde locuia. Pe acela l-am ţinut minte, şi după 23 August 1944, noi, nişte evrei, i-am făcut o vizită: am bătut la uşă, i-am dat pe părinţi la o parte, şi l-am bătut de n-a mai ştiut de el. Bineînţeles că n-a zis nimic după aceea, cei care fuseseră simpatizanţi ai nemţilor nu ştiau cum să se facă invizibili în acea perioadă!
În timpul războiului, unchiul meu Arnold Lobl, care era un comunist ilegalist, a fost închis aici, în Braşov, în Fekete Var, care era o închisoare politică. Asta a fost prin 1941-1942 cred. A evadat cu ajutorul tatălui meu; când a fost concediat de la bancă, tata a primit totuşi o sumă mare de bani drept compensaţie. Toţi acei bani au fost folosiţi pentru a mitui un comisar, care a închis ochii şi aşa a putut să evadeze unchiul meu. După evadare, s-a refugiat la Turda, unde a condus mişcarea comunistă ilegalistă. După 23 August, a devenit secretarul Partidului Comunist din Turda, şi i-a adus pe părinţii săi din Făgăraş să trăiască cu el. Bunica a murit acolo în 1953, şi după moartea ei bunicul venit să locuiască la Braşov, unde a murit în 1960. Unchiul Arnold studiase economie politică la Basel, în Elveţia, şi terminase Mana Cum Laudae, aşa că a fost numit profesor la universitatea din Cluj; după aceea a devenit pro-rector la universităţii Babeş-Bolyai de acolo.
Când s-a terminat războiul, am mers la un liceu normal, de stat. Şi atunci aveam ore de religie în liceu, şi pentru că eram evrei, aveam două ore pe săptămână aici, în clădirea sinagogii, cu rabinul Deutsch. O dată pe săptămână ne preda două ore, cu o mică pauză între ele. Vă spun, n-o să uit niciodată de profetul Habakuk! A fost mare scandal despre asta. Povestea e următoarea: Deutsch bacsi era surd, aproape surd. Şi purta mereu un aparat auditiv, avea ceva în ureche şi ceva rotund pe piept, cu o baterie. Dar noi, copiii, ştiam că nu auzea bine nici cu aparatul, pentru că totdeauna spunea: „Linişte, copiii!” când nu scoteam nici un sunet, şi când făceam gălăgie, nu spunea nimic. Încerca să ascundă faptul că nu auzea bine, dar noi ne-am prins. Şi oricând ne întreba ceva, din ce ne predase, noi ne mişcam doar buzele şi asta era! Deutsch basci spunea: „Bine, Iovan, bine!” Aveam un bun prieten, Kurt Şapira, tatăl lui era un doctor renumit aici în Braşov. Şi o dată, în timpul primei ore, Deutsch bcsi îl întreabă pe Kurt ceva; Kurt ştia, bineînţeles, că nu auzea bine, aşa că doar a mimat, şi-a mişcat buzele, şi a scăpat. După pauză, primul pe care îl strigă sunt eu. Şi mă întreabă despre profetul Habakuk. „Habakuk să fie!”, îmi zic eu în sinea mea şi încep să mişc buzele. Şi Deutsch bacsi spunea: „Da, da” şi se tot apropia de mine. Şi când a ajuns la o distanţă convenabilă, mi-a tras o palmă de am crezut că o să-mi zboare capul de pe umeri! Cine naiba ştia că Deutsch bacsi îşi schimbase bateriile în timpul pauzei! Scandalul care a urmat a fost teribil, a chemat-o pe mama la şcoală, i-a spus că îmi bat joc de religie, şi aşa mai departe. Bineînţeles că mama abia s-a putut abţine să nu izbucnească în râs, dar acasă părinţii s-au distrat de minune pe seama întregii situaţii, nu m-au pedepsit. M-au întrebat doar cât de tare m-a plesnit rabinul! Tata obişnuia să-l numească pe rabinul Deutsch „aldott rossz ember” în ungureşte, adică un om sfânt de rău; rabinul Deutsch era o persoană foarte respectată şi temută, dar din păcate nu era foarte plăcut de către comunitatea din Braşov.
Mergeam în vacanţe cu părinţii, ţin minte că am mers la Tuşnad [staţiune în apropierea cheilor de sus ale râului Olt, la 32 de km de oraşul Miercurea Ciuc, la poalele masivelor Harghita şi Bodoc]. Şi când am fost mic, înainte să merg la şcoala primară, părinţii m-au trimis la o tabără pentru copii evrei, Bruderlein cred că se numea, lângă Oradea. A fost în timpul verii, şi mi-a plăcut, erau o mulţime de copii cu care mă puteam juca, învăţam cântece evreieşti. Dar când am crescut, când eram în liceu, mă bucuram când părinţii plecau în vacanţă pentru 10-12 zile, la mare sau la munte, nu mai ţin minte locurile, şi eram singur acasă. Bineînţeles că eu şi cu prietenii mei ne instalam în casă, şi cu o zi înainte să vină părinţii casa era în o dezordine! Aşa că chemam 4 sau 5 prieteni şi făceam aşa o curăţenie, că se minuna mama decât de bine arăta casa!
Tata s-a temut la un moment dat să nu devin prea religios, pentru că eu şi prietenii mei participam la Oneg Sabbath-urile organizate de rabin, dar a înţeles repede că n-o să se prindă de mine: era doar un cerc de prieteni, şi aveam mai multe lucruri de făcut. Ne întâlneam o dată sau de două ori pe lună cu rabinul, dar nu făceam nimic special, în afara ceremoniei obişnuite de Sabbath. Rabniul vorbea, noi ne plictiseam şi abia aşteptam să termine ca să putem ieşi afară să ne jucăm. O dată ne-am gravat iniţialele în zidul de cărămidă al sinagogii; chiar dacă a fost restaurată, încă le poţi vedea acolo, GS, 1948.
În liceu m-am implicat într-o organizaţie sionistă, Gordonia. Era o organizaţie social-democrată de stânga, dar nu una extremistă. Tata nu a avut nici o legătură cu faptul că eu am devenit sionist, adevărul era simplu: eu jucam ping-pong, şi Gordonia avea cea mai bună masă de ping-pong din oraş. Aşa că am început să merg acolo, şi toată banda a venit după mine. Şi am rămas acolo, eram foarte uniţi şi Gordonia a început să aibă o reputaţie foarte bună. Un important rol pe care l-a avut a fost că am avut contact cu tinerii evreii din Basarabia, din Cernăuţi, cum ar fi Manin Rudich, Melitta Seiler, Erika Seiler şi alţii. Eram atât de uniţi la Gordonia, încât nu mai ştiam care e de unde. Asta a fost un rol important al organizaţiei sioniste atunci, la începutul anilor 1940. Şi am rămas social-democrat în convingerile politice de atunci până astăzi.
La Gordonia, aveam în fiecare săptămână ore despre scriitori evrei, politicieni evrei, despre situaţia politică: era înainte de 1948, înainte să se fi născut statul Israel, vorbeam despre declaraţia de la Balfur, eram bine informaţi. Luam parte şi în alte activităţi: Gordonia avea o tabără la Săcălaz [sat în judeţul Timiş], era o tabără pentru instruirea viitorilor sheliachim şi eu am fost trimis acolo să mă antrenez să fiu sheliach pentru moshav. Moshav era o tabără de vară unde se făcea mult sport, unde se primea o educaţie sionistă şi unde se făceau şi nişte antrenamente paramilitare. Mai era o tabără de antrenament în Săcălaz, în Moldova [oraş în provincia Moldovei], dar acolo erau evrei din toată România, din Transilvania, din Moldova şi din Ţara Românească, şi toţi eram foarte diferiţi. Se părea că evreii din celelalte regiuni aveau deja ceva instruire paramilitară, pentru că ştiau comenzile în ebraică. Noi, evreii din Braşov, nu ştiam nimic din astea. Şi la un moment dat, eu şi prietenul meu Noru Weinstein a trebuit să mergem într-o coloană şi să exersăm cu ceilalţi, să mărşăluim. Dar noi nu ştiam să mărşăluim, aşa că am stat la coada coloanei şi încercam să facem ce făceau şi ceilalţi: am avut cele mai bune intenţii. Am făcut câteva mişcări, şi apoi dintr-o dată a fost un ordin în ebraică pe care nu l-am înţeles, şi toată lumea a făcut stânga împrejur, şi dintr-o dată ne-am trezit în capul coloanei! Am mărşăluit un pic, apoi a mai fost o comandă şi toată coloana a făcut stânga cu excepţia noastră, care am continuat să mergem înainte. A fost un scandal uriaş, idiotul care conducea instrucţia a crezut că am vrut să ne batem joc de el; degeaba am încercat să-i explicăm că nu ştim comenzile. Din păcate, exista un resentiment al evreilor din Moldova faţă de evreii din Transilvania, şi au vrut să ne trimită, pe mine şi pe Noru, acasă. Dar când s-a răspândit vestea, toţi evreii din Braşov au ameninţat că pleacă şi ei acasă cu noi; şi după asta, toţi evreii din Transilvania au vrut să plece cu noi, aşa că au trebuit să ne lase să rămânem. Oricum aveau nevoie de o echipă de fotbal bună, ş iasta era Hacua, echipa din Braşov. Nici n-are rost să mai spun că am câştigat concursul de fotbal de la Săcălaz.
După Sacălaz am mers la Cultura la Bucureşti. [Cultura era o organizaţie sionistă de tineret care activa în Bucureşti în anii 1940, care reunea toate celelalte organizaţii sioniste din ţară]. Fiecare organizaţie sionistă din ţară îşi avea propria baracă acolo. Am primit instrucţie militară, paramilitară, şi am fost instruiţi şi pentru agricultură. Condiţiile nu erau foarte bune, trăiam în barăci de lemn, unde erau 30 de oameni, şi aveam duşuri şi toaletă la comun. Mâncarea era proastă şi nu era niciodată suficientă. Eu şi cu prietenul meu Peter Neuman ne-am înscris la viticultură, ne-am gândit că poate aşa ajungem să mâncăm struguri! Erau diferite clase la care te puteai înscrie, viticultură, horticultură, cereale şi aşa mai departe. Aşa că noi am luat lecţii de viticultură, dar n-am văzut nici un strugure: foamea era groaznică. Ca să fiu cinstit, cred că se fura mult: ori de câte or venea cineva de la Joint, aveam mânare bună, dar în restul timpului, dacă puneai mâna pe o bucată de pâine şi pe o ceapă erai norocos. Dar poate că era ceva planificat, chestia asta cu foamea, poate că vroiau să vadă cât rezistăm. 7 dintre noi am mers la Gordonia, dar 5 s-au întors acasă. Eu am rămas cu Peter Neuman. Am fost o surpriză pentru multă lume, pentru că eram un copil răsfăţat, nimeni nu credea că o să rezist. Dar am rezistat. Ţin minte că o dată eu şi Peter a trebuit să descărcăm un camion cu gemuri de fructe. După ce am terminat, răsplata noastră a fost un borcan de gem de fructe. Abia aşteptam să îl mâncăm, dar când am ajuns la baracă, Buţu Şameş, care era sheliach pentru Gordonia, l-a văzut, şi a trebuit să-l împărţim cu toată lumea: am primit doar o linguriţă de gem pentru toată munca noastră, dar a fost o lecţie importantă.
Cei 5 care s-au întors acasă erau cam ruşinaţi, aşa că au început să spună tuturor ce groaznice erau condiţiile acolo, şi mai ales, pentru ca toată lumea să înţeleagă „ororile”, au spus că chiar şi Pişta [porecla lui Ştefan] a leşinat. Era adevărat, dar nu am leşinat la Gordonia, cum a spus Mişi Mendelovici. A fost aşa: aveam voie să părăsim tabăra din când în când, şi o dată am mers la un meci de fotbal în Bucureşti. Am mers încolo cu tramvaiul: iar tramvaiul era plin, mirosea groaznic a transpiraţie, şi tocmai atunci cineva de lângă mine a tras un pârţ. Mi s-a făcut rău de la stomac şi am leşinat pentru câteva momente, eram într-adevăr un tip sensibil când era vorba de chestii din astea. Şi asta a fost vestitul leşin al lui Pişta (adică eu) de la Cultura! Mişi nu i-a spus mamei, dar veştile se răspândeau repede printre evrei, ca şi acum, şi mama a aflat toată povestea. S-a speriat, bineînţeles, şi a venit la Bucureşti într-o clipită. A intrat în curtea taberei, l-a văzut pe Norbi Weinstein, prietenul meu, care era mereu la noi în casă aşa că îl cunoştea bine, şi a strigat: „Norbi, hol van Pişta?!” [Norbi, unde e Pişta?!] Şi Norbi, deşi nu înţelegea de ce era aşa de disperată mama dar dornic să o ajute, a dat ochii roată. Abia atunci s-a liniştit mama, pentru că şi-a dat seama că dacă Norbi se uita în jur după Pişta al ei, atunci sigur Pişta trebuia să fie acolo, măcar în stare să meargă!
Dar Cultura a trebuit să fie dizolvată, când a venit legea care abolea toate organizaţiile de tineret cu excepţia UTC-ului [Uniunea Tinerilor Comunişti] în 1948. Dar atunci eram deja bine organizaţi, cu toată instrucţia militară pe care o primisem pentru kibbutzim, şi trebuia să păzim tabăra în nişte foişoare, fie iarnă sau vară. Ţin minte că eu eram singurul care avea o pereche de mănuşi îmblănite, imense, era singura pereche din toată baraca, şi toată lumea le împrumuta când era de gardă. Eu aveam şi o dună pe care mama mi-o adusese când venise la Cultura, era aşa de bună în nopţile reci. Şi în acea noapte, când s-au răspândit veştile despre noua lege, Norbi şi cu mine, care eram consideraţi „duri”, am fost trimişi să fim de gardă la ghereta de la poarta principală. Conducătorii de la Cultura s-au gândit că evreii de la CDE [Comitetul Democratic Evreiesc], care nu erau sionişti, vor veni şi vor încerca sa ia din tabăra tot ce ar fi putut. Când am ajuns la gheretă, ţin minte că erau două paturi suprapuse, şi Peter a ales să doarmă în patul de sus; şi mie mi-ar fi plăcut, cel puţin până când i-am auzit pe cei care plecau, care dormiseră acolo înaintea noastră: i-au spus lui Peter: „Prostule, o să te înăbuşi ca un câine de căldură acolo!” Chiar şi azi ne mai amintim şi râdem despre patul de sus, Norbi şi cu mine: „Te înăbuşi ca un câine!”. În orice caz, poarta a fost încuiată, şi în faţa porţii am pus grape cu ţepii in sus, astfel încât dacă ar fi venit cu maşini sau camioane să le spargă cauciucurile şi să nu mai poată pleca. Şi într-adevăr, în acea dimineaţă, pe la ora 6, un camion plin de oameni de la CDE a venit şi au vrut să intre în tabără. Eu şi cu Peter am ieşit cu bâtele, am dat alarma, au mai venit şi alţii, şi am stat acolo câteva minute uitându-ne lung unii la alţii. În final cred că au înţeles că nu e de glumit cu noi, şi nici de luptat, pentru că s-au întors şi au plecat. După nici o jumătate de oră, au venit oamenii de la Joint, au luat din tabără ce au putut, şi ne-au spus să ne împrăştiem ca potârnichile, în linişte şi nu în grupuri, spre casele noastre.
A părut o eternitate perioada cât am stat la Cultura, a fost plină de evenimente. Am mers când eram în clasa a şasea de liceu (pe atunci erau 8 case de liceu), în 1948, aşa că aveam 16 ani, şi totul a durat câteva luni, nu mai ştiu exact. A fost interesant că părinţii m-au lăsat să merg, deşi tata era foarte strict în ceea ce privea educaţia mea, aşa că vă puteţi imagina ce sentimente sioniste avea.
După Cultura, nu am mai putut fi un elev de liceu obişnuit; simţeam că nu mă mai potriveam în acel mediu liniştit, aşa că am terminat liceul în particular. Dar pentru asta trebuia să lucrez, pentru că doar muncitorii puteau lipsi de la ore şi să vină doar la examene. Aşa că m-am angajat ca muncitor la fabrica Schil [fabrică de unelte din Braşov]; nu aveam nici un fel de experienţă la început, dar mi-a plăcut să lucrez, aşa că am ajuns să fiu responsabil de un depozit de scule. Am lucrat timp de doi ani, până am terminat liceul. Nu a trebuit să învăţ prea mult, pentru că nu exista ca un profesor să pice un tânăr muncitor. Ţin minte un episod cu prietenul meu Brauning, care era şi el muncitor, ca şi mine. Aveam examen la matematică cu profesorul Goia, un renumit profesor din Braşov la vremea aceea; obişnuia să cheme la tablă patru studenţi şi să le dea să facă un exerciţiu. Primul din grupul nostru ştia ceva din materie, dar s-a împotmolit; al doilea student a mai mâzgălit nişte cifre pe tablă, dar n-a putut să termine exerciţiul. „Continuă dumneata!”, i-a spus profesorul lui Ini Brauning. „Dar ştiţi...nu ştiu!”, răspunde Ini. Atunci profesorul arată către mine. Dar Ini spune: „Nici el nu ştie!” „Şi cum de ştii dumneata?!” îl întreabă profesorul. „Am învăţat împreună!”, răspunde Ini. Şi el a răspuns cinstit, Ini era aşa amuzant tocmai pentru că credea ce spunea, nu o spusese în bătaie de joc! Din fericire, profesorul a gustat gluma, a spus: „Duceţi-vă dracului!” şi ne-a dat la fiecare un 5, aşa că am trecut examenul.
După ce am terminat liceul, am mers la facultatea de biologie din Cluj-Napoca în 1950. A trebuit să dau un examen de intrare, şi nu eram bine pregătit, pentru că ultimii doi ani îi petrecusem muncind, nu învăţând. Aşa că mama a venit cu mine la Cluj, şi am stat în două case ale unor familii de evrei. I-am găsit cu ajutorul mamei, care şi ea fusese studentă la Cluj. Şi unchiul Arnold ne-ar fi putut ajuta, dar nu a fost necesar. Mama a stat cu mine cam o lună, până am dat examenul. Am început nişte meditaţii cu un asistent universitar; era un tip de treabă, dar amândoi ne-am plictisit de învăţat destul de repede, aşa că am decis să mergem să învăţăm în aer liber, la ştrand ca să fiu mai precis! Dar am învăţat, şi am luat examenul (e drept, nu printre primii) fără nici un ajutor de la unchiul meu Arnold, care era pro-rector la universitatea Babeş-Bolyai; nu am vrut să mă folosesc de această relaţie. În primul an de facultate am fost un student mediocru, dar începând cu al doilea an am fost un student bun, toate notele mele erau: „excelent”. Am picat un singur examen, anatomie comparată, dar nu pentru că nu aş fi ştiut materia. Era ultimul examen din sesiune, şi profesorul vroia să meargă într-o excursie aşa că a replanificat examenul cu trei zile mai devreme decât fusese stabilit. Eu eram şeful grupei mele de studiu, iar restul grupei a stabilit să nu dea examenul, drept protest, şi asta a fost decizia finală. În ziua examenului, am mers primul la răspuns, urmat fiind de cei mai buni studenţi (era în ordinea notelor). Eram un student bun, aş fi putut lua examenul, dar am vrut să fiu solidar. Aşa că am tras un bilet din teancul din faţa profesorului, nici nu m-am uitat la subiect şi l-am dat înapoi. Studentul de după mine a făcut la fel, toţi au făcut la fel, până la unul anume, Daisa îl chema. Profesorul l-a „corupt”, adică l-a încurajat să spună ceva, orice, şi Daisa a înţeles că profesorul îl va trece, nu conta ce spunea, doar ca să dea o lecţie şi a spargă grupul. Daisa a cedat, a luat un „suficient”, şi după aceea, grupul s-a spart, bineînţeles, când ceilalţi studenţi au văzut că pot trece şi ei. Aşa că singurii care au picat au fost cei mai buni studenţi din grupă, alţi câţiva şi eu, care fuseserăm primii! Ironic, după facultate, l-am întâlnit pe Daisa şi era un fervent sindicalist. Avea caracterul potrivit pentru acea slujbă. Din câte ştiu eu, eram singurul evreu dintre toţi colegii mei.
Îmi plăcea biologia, dar nu tot ce ni se preda, majoritatea erau porcării sovietice. Îmi aduc aminte de Lepeşinskaia, care era renumită pentru că infirmase teoria lui Virhoff: teoria spunea că o celulă se poate naşte doar dintr-o altă celulă, şi ea a dovedit contrariul cu fotografii, cum din materie organică s-au format celule care au format un ou. [Olga Borisovna Lepeşinskaia, născută în Rusia în 1871, a pretins că a observat formarea celulelor în gălbenuşurile şi ouăle păsărilor şi peştilor şi de asemenea în procesele de vindecare ale rănilor.] Dar după câţiva ani s-a dovedit că tot ce făcuse marea Lepeşinskaia s-a numit trişare, pentru că ea pur şi simplu inversase pozele care ilustrau cea mai simplă şi naturală degradare a unui ou în materie organică dezorganizată şi le-a prezentat drept descoperirea secolului în biologie.
Studiam şi teoriile lui Lişenko [care explică că agricultura socialistă are nevoie de o teorie biologică profundă, al cărei plin avânt ar trebui să înlesnească recolte mari şi stabile] şi ale lui Miciurin [care reneagă genetica şi legile eredităţii, invocând principiile teoretice ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin; a fost fondatorul „darwinismului creativ sovietic”]. Dar am avut noroc şi cu nişte profesori buni, cum ar fi profesorul Preda, care aparţineau „adevăratei şcoli de modă veche” (asta se întâmpla în 1951-53 când nu avuseseră timp să schimbe toţi profesorii). El ne preda, într-un mod, subversiv, adevărata biologie. Comuniştii considerau teoriile lui Mendel idealiste, dar Mendel avea perfectă dreptate, după cum ştiinţa a dovedit-o mai târziu. [Mendel teoretiza că pentru fiecare trăsătură, un individ are doi „factori”, sau gene, unul de la fiecare părinte. Fiecare copie a factorului este numită alele. Două alele pot sau nu să conţină aceeaşi informaţie. Când diferă, alela cu informaţie dominantă va fi exprimată.]. In orice caz, profesorul Preda ne-a predat un curs splendid despre teoria lui Mendel, cu dovezi, şi a încheiat cu: „Aceasta este teoria lui Mendel, şi nu este adevărată!”
Tot timpul cât am stat în Cluj, nu am avut absolut nici un contact cu comunitatea evreiască de acolo; religia nu mă interesa deloc, ca viitor biolog credeam că există o oarecare falsitate în asta. Mai mult, aveam alte hobbiuri. Mereu am fost un sportiv pasionat, cel puţin până când am mers la facultate, când la ceva a trebuit să renunţ, nu puteam face sport şi să învăţ în acelaşi timp. Aşa că am renunţat la înot, deşi am fost campion regional şi în lotul de juniori al ţării, şi tot ce mi-a rămas a fost tenisul de masă. Am devenit campion universitar în Cluj la tenis de masă în timpul facultăţii. Nu m-am simţit niciodată respins de colegii mei pentru că eram evreu, de fapt cred că mulţi nici nu ştiau, majoritatea veneau de la ţară şi nu erau la curent cu fostele probleme cu evreii. Ţin minte că o dată colegii au mers chiar la colindat la nişte profesori de Crăciun, lucru care nu era chiar permis, şi m-au chemat şi pe mine; am mers cu ei.
N-am avut niciodată probleme cu comunismul pentru că eram evreu, dar nu am menţionat în nici un CV faptul că fusesem un fervent sionist la Cultura, n-aveam nici un motiv să fac asta.
După ce am terminat facultatea, am avut o repartiţie la Oradea ca profesor de ştiinţele naturii, dar eu nu aveam chemare spre aşa ceva, astfel încât am ales să stau acasă cu părinţii. Am stat un an, cred, până când tata, care era sever, s-a săturat să mă vadă că nu fac nimic, a apelat la nişte relaţii pe care le avea şi m-a angajat în Sfântu-Gheorghe [oraş din apropierea Braşovului] la o companie de apă minerală, ca şef de laborator CTC [Controlul Tehnic de Calitate]. Erau tot felul de oameni în Sfântu-Gheorghe, ţin minte că eram burlac şi eram considerat o partidă bună, un „akademikus” [academician în maghiară], şi că nişte femei încercau să îmi arate ce bine sunt situate, folosind expresia „a felso tizezer”, care vine din o expresie englezească în vogă în acel timp la New York: „the upper ten thousand”. Era ceva absolut ridicol, având în vedere că toată populaţia din Sfântu-Gheorghe era de 8000 de suflete.
Mi-a plăcut să lucrez acolo, şi după o vreme am fost numit director al laboratorului. Apoi după ceva timp a fost o reorganizare, şi am fost numit inginer şef. Am fost foarte surprins, la fel ca toată lumea. Asta era ceva interesant, pentru că de obicei evreii nu erau numiţi în posturi de conducere, şi mai mult, fără să fie membri ai Partidului Comunist; eu eram evreu, şi nu eram un membru de partid. Asta la momentul numirii, pentru că secretarul de partid a apărut în biroul meu la o săptămână după aceea, cu cererea mea de intrare în partid. Eram confruntat cu o dilemă, pentru că aveam o familie şi doi fii: dacă n-aş fi semnat, aş fi pierdut totul, nu doar noua slujbă, dar şi cea dinainte; dar implicarea mea în partid nu a însemnat niciodată mai mult decât a avea carnetul de membru.
M-am căsătorit în 1957 cu Maria Maftei, pe care am cunoscut-o aici, în Braşov. Ea studiase coregrafia la Cluj în acelaşi timp cât am studiat eu biologia, dar nu ne-am întâlnit niciodată acolo. Nu este evreică, este româncă, şi nu este deloc religioasă, este ca mine, aşa că nu am avut o nuntă religioasă. Şi ea are o poveste interesantă: când a fost mică, locuia cu părinţii ei undeva în Moldova, în Roman cred, şi apoi s-au mutat la Burdujeni [judeţul Suceava], toţi ceferiştii erau mereu pe drum atunci –tatăl ei era şef de gară acolo. La un moment dat tatăl ei a fost trimis într-un loc în Basarabia, nu ştiu exact unde. Când au început ruşii ofensiva, toţi ceferiştii, împreună cu notarii şi cu profesorii, oamenii importanţi de acolo, au primit un vagon în care să-şi încarce toate bunurile şi cu care să meargă în România. Dar exact atunci a venit 23 august, germanii au oprit trenul, au mai ataşat câteva vagoane cu armament la tren, l-au preluat şi nu au mai oprit până la Salzburg, în Austria. Acolo au fost POW cred, erau într-un lagăr, tatăl ei a trebuit să lucreze la căile ferate austriece, şi mama ei, împreună cu alte câteva femei care aveau maşini de cusut, au fost nevoite să coase uniforme germane. Soţia mea avea 9 ani atunci, şi pentru nouă luni – perioada cât au stat acolo, din 1944 până în 1945 – a studiat cu alţi prizonieri români, care erau profesori. Când a vizitat Salzburgul, a regăsit locul în care au fost ţinuţi prizonieri; astăzi este un hotel. Soţia încearcă să obţină o pensie de la guvernul austriac, dar este greu să dovedească că a fost acolo, când avea doar 9 ani. Părinţii ei au murit, ceilalţi care au mai fost acolo au murit şi ei (doi trăiau în Braşov); are doar o fotografie pe care o avea pe permisul cu care putea să folosească în adăposturile anti-aeriene când erau bombardamente.
Avem doi fii, Dan, născut în 1958, şi Adrian Petrea, născut în 1960. Am avut şi o servitoare în casă, pentru o vreme, am ajutat-o chiar să se căsătorească bine; ţin minte o fată, era o fată de la ţară, dar foarte dulce şi bună, care s-a căsătorit cu cineva de la fabrica Electrica, un director care venea pe la noi prin casă. Mama a ajutat-o să-şi facă rochie de mireasă, de toate, şi a devenit o adevărată doamnă, cu o situaţie mult mai bună. Tot acest timp am locuit cu soţia mea în Braşov, dar făceam naveta în fiecare zi la Sfânt-Gheorghe pentru lucru, şi am făcut aşa timp de 26 de ani, când am început să lucrez în Braşov.
Mama era casnică, dar când am plecat la facultate, în 1950, şi-a luat o slujbă la anticariatul din oraş (Braşov) – pe atunci era singurul din oraş – pe care a ajuns să-l conducă pentru multă vreme. A fost un incident amuzant care o priveşte pe mama când lucra la anticariat, incident care a devenit o anecdotă bună printre toate librăriile din ţară. În acele timpuri, sub comunism, în orice magazin intrai, şi cereai ceva, răspunsul standard era: „N-avem!” Asta era realitatea. Aşa că un domn mai în vârstă intră în anticariatul mamei şi întreabă: „Aveţi cărţi în greaca veche?” Răspunsul a fost: „N-avem.” Bărbatul, probabil conştient că ăsta era răspunsul standard, a încercat încă o dată: „Ştiţi greaca veche, elena...” „Ştiu, domnule, dar nu avem.” „Dar doamnă, limba veche greacă, in care a fost scrisă Iliada şi Odiseea...” „Ştiu, domnule!” a răspuns mama şi a început să recite primele versuri din Iliada, în greaca veche. Bărbatul a rămas înmărmurit: a roşit, s-a înclinat, şi a spus: „Vă rog să mă scuzaţi, stimată doamnă!” Şi a continuat să se încline şi a mers aşa, cu spatele la uşă, până a ieşit.
Deşi tata era un sionist fervent, nu a vrut niciodată să facă Alyiah el însuşi; e un paradox, dar avea legături foarte puternice aici, era foarte ataşat de casa lui, de familie; totuşi, susţinea foarte puternic cauza sionistă. Tata a murit în 1978 şi a fost înmormântat în cimitirul evreiesc din Braşov, iar mama a murit după el, la ceva vreme, în 1985. Şi ea este înmormântată în cimitirul evreiesc. Nu a fost nici un rabin la înmormântări, doar un Minyan, şi eu am spus Kaddish.
Nu-mi păsa de regim; îmi păsa de afacerile companiei. Compania mergea bine, şi îmi place să cred că asta se datora şi mie. În acele timpuri, erau două feluri de conducători: cei care deveneau conducători pentru că erau foarte activi ca membri de partid, şi cei care deveneau conducători pentru ă era nevoie de ei. Îmi place să cred că eu am fost unul dintre cei din urmă. Bineînţeles, înjuram printre prieteni, despre problemele cu mâncarea şi cu căldura, dar nu am fost un revoluţionar. Ascultam Europa Liberă acasă, toată perioada comunistă.
Deşi am fost instruit pentru aliyah la Cultura, nu mi-am depus niciodată dosarul ca să emigrez. Eram căsătorit, şi aveam deja copii. Şi nu vroiam să-mi las în urmă părinţii, căminul a fost ca o ancoră pentru această familie.
Nu am avut niciodată probleme cu comunismul, dar soţia mea a avut, pentru că Securitatea a vrut să o racoleze ca informator. La acea vreme eu lucram ca reprezentant de export al Ministerului Agriculturii pentru judeţele Covasna, Braşov şi Sibiu, aşa că lucram în export, şi eram şi evreu, iar ei erau probabil interesaţi în comunitatea evreiască din Braşov. Aşa că ea a primit vizite de la un ofiţer al Securităţii, care bineînţeles că s-a recomandat cu un nume fals, în repetate rânduri, şi care a făcut presiuni şi ameninţări, cum că dacă nu ar fi colaborat, eu mi-aş fi pierdut slujba. Asta ar fi fost o problemă, amândoi copii studiau medicina la Cluj şi aveam nevoie de bani să-i întreţinem, dar soţia mea a spus un „nu” hotărât. Nu s-a întâmplat nimic după aceea, nu mi-am pierdut slujba. Soţia mi-a spus că după revoluţie l-a văzut pe acest ofiţer pe stradă, venind spre ea; când a recunoscut-o, acesta imediat a traversat strada şi a dispărut.
În 1987 eu eram în centrul oraşului. Am auzit că a izbucnit un fel de scandal, aşa că am ieşit, nu se putea să fie scandal fără să nu fiu eu de faţă. Am ajuns în faţă la Modarom [clădire din centrul Braşovului], unde erau deja miliţieni, şi am văzut cum sediul judeţean al Partidului Comunist era vandalizat, oamenii dinăuntru aruncau pe geam dosare, portrete ale lui Ceauşescu. Am stat acolo până când am fost forţaţi să mergem acasă. Când a izbucnit revoluţia din 1989, eram tot în centru, pentru că soţia mea preda balet acolo. Când am auzit zgomotele, am ieşit afară. Am stat în piaţa centrală din Braşov, şi am ajuns să îngenunchem cu ceilalţi şi să cântăm. Apoi s-a format o coloană care a început să mărşăluiască spre sediul Securităţii. La vremea aceea, lucram deja în Braşov, şi am fost foarte surprins să văd în coloană nişte colegi care erau vestiţi ca fervenţi activişti strigând în acelaşi rând; ne-am zâmbit unii altora şi am mers mai departe. Coloana s-a împărţit în două, şi noi am ajuns la porţile din spate ale Securităţii, iar eu şi soţia mea eram în primul rând, lucru pe care nu-l intenţionasem deloc. Ţin minte că au fost deschise porţile, şi, n-o să uit niciodată, era un biet nenorocit de gardă, un soldat, nu un securist, nici măcar nu vorbea bine româneşte, era ungur. Era mort de frică, şi nu spunea nimic. Şi cineva s-a repezit la el, strigând. L-am oprit, şi i-am spus că e doar un simplu soldat şi că ar trebui să-l lăsăm in pace. Cred că am fost destul de convingător, pentru că l-au lăsat să plece; era palid şi abia stătea in picioare. Când am intrat în curte, ceilalţi erau deja acolo (intraseră pe poarta cealaltă); cineva a început să arunce hârtii din birouri. Am stat acolo o vreme, apoi am mers acasă. Nu ne-a fost frică de împuşcături, împuşcăturile au început abia în acea noapte, când s-a transmis la radio că oamenii ar trebui să meargă în centru să păzească nu ştiu ce, şi au fost împuşcaţi; a fost pur şi simplu o cursă, revoluţia avea nevoie de eroi.
Nu mi-am crescut copiii în nici o religie, dar amândoi se identifică ca evrei foarte puternic chiar, aş putea spune. Nu sunt religioşi, dar sunt evrei în orice altă privinţă. Şi soţia mea, care este creştină, e o foarte bună evreică! În timpul războaielor din Israel, ea era mai îngrijorată ca mine pentru oamenii care erau acolo, cunoştinţe de-ale noastre. Avem rude acolo, era unchiul Arnold care a murit în 1993, mai este o rudă de-a noastră, Judith Sandberg (noi îi spunem Juţi), o nepoată a bunicii materne, care a fost mamei ca o soră, pentru că părinţii ei au murit când ea era foarte mică, şi a fost crescută de bunica mea. Am vizitat-o în 1975, locuieşte cu familia într-un sat lângă Tel Aviv, în Kiryat Shmuel. Fratele soţului ei a fost Moshe Sandbar, care a fost guvernatorul Băncii Naţionale a Israelului. Am văzut o mulţime de locuri cât am fost în Israel, chiar mai mult decât au văzut Juţi şi familia ei, pentru aveam o mulţime de prieteni acolo – prieteni care plecaseră din Braşov -, care m-au dus în excursii. Am călătorit prin deşertul Negev, şi am ajuns până la Muhammad Rashid (în Yemen). Şi când m-am întors,
nu am avut probleme cu poşta, să ţin legătura cu rudele mele de peste hotare în timpul comunismului.
Înainte de 1989, soţia mea obişnuia să vopsească ouă de Paştele creştin, dar era ceva pur simbolic, voia doar să aibă nişte ouă roşii în casă. Am avut şi pom de Crăciun de Crăciun, cred că este un obicei foarte frumos; am făcut-o mai mult pentru copii, când erau mici, pentru că altfel s-ar fi simţit frustraţi că alţi copii au unul şi ei nu. Am mers la sinagogă doar de Yom Kippur şi de alte sărbători mari, dar nu în fiecare sâmbătă.
Trebuia să particip la marşuri în timpul comunismului, de 1 Mai sau de 23 August – la urma urmei eram directorul unei întreprinderi de stat. Câteodată eram invitat şi în tribune. Viaţa în timpul comunismului era destul de simplă pentru noi, eu şi soţia lucram, mergeam la cinema, la teatru şi la concerte foarte mult. Obişnuiam să o privesc pe soţia mea dând lecţii de balet, era foarte interesant.
Fiii mei nu au avut niciodată probleme în timpul comunismului pentru că erau evrei; erau foarte deschişi şi oamenii îi plăceau; şi casa noastră era deschisă tuturor prietenilor lor. Adrian a călătorit mult, în Anglia; a lucrat pentru o organizaţie non-guvernamentală sub tutelă britanică, nu ştiu cum se numeşte, şi acum a fost recrutat de Banca Mondială. Acum călătoreşte cu munca prin Bulgaria şi Rusia. Nici el nu s-a gândit să facă aliyah; am vorbit despre asta, dar amândoi au legături prea puternice aici; au aici familii, iar prieteniile au fost foarte importante pentru ei. Prietenii lor le sunt ca fraţii. Nurorile mele sunt ambele doctori: soţia lui Adrian este Rodica, şi soţia lui Dan este Nadia. Nu au avut nunţi religioase, Rodica şi Nadia sunt creştine ortodoxe, s-au căsătorit doar la primărie. Nepoata mea cea mare, Oana, are 22 de ani, şi este studentă a Bucureşti, studiază filologia; cealaltă, Dana, este încă în liceu. Ele sunt fiicele lui Dan. Fiica lui Adrian, Diana, este în clasa a cincea. Soţiile fiilor mei nu sunt evreice, şi nici nepoatele, deşi am văzut că nepoata cea mare poartă la gât un lănţişor cu magen David, care a aparţinut mamei mele. Am fost fericit să văd acest lucru. Dan, fiul meu mai mare, care a fost doctor, a murit într-un accident de maşină în 1997. [Nota editorului: subiectul este foarte dureros pentru dl Guth şi nu doreşte să discute despre acest lucru]. Ne întâlnim in timpul vacanţelor de vară, când nepoatele au vacanţă şi nurorile şi Adrian au concediu, dar asta nu e foarte des.
Cred că viaţa s-a îmbunătăţit după 1989, există o libertate a vorbirii care este importantă – nu am ştiut niciodată să-mi ţin gura. Dar cuvintele se uită uşor, şi nu contează prea mult. Astăzi sunt vicepreşedinte al comunităţi evreieşti de aici, din Braşov. Am devenit implicat în comunitatea evreiască în 2000, când am fost ales secretar al comunităţii şi apoi vicepreşedinte. Eu mă ocup de toate chestiunile administrative ale comunităţii, de imaginea ei: cea mai mare parte din timp mi-o petrec delegând sarcinile, şi supraveghind activităţile.
Nu respectăm sărbători acasă, fie ele evreieşti sau creştin-ortodoxe, şi soţia nu sărbătoreşte Paştele sau Crăciunul. Vrea doar să-mi aduc aminte că e Maria şi să-i iau un cadou de ziua ei de nume. Astăzi duc o viaţă destul de retrasă; nu ies prea mult în lume. Sunt la comunitate doar atunci când lucrez, altfel prefer să stau acasă cu soţia mea.
Prefer să mă consider un conservator mai degrabă decât un neolog, pentru că termenul de „neolog” a fost folosit pentru prima oară de maghiari. Când sinagoga neologă a fost construită în Braşov în 1901, era maghiară. A devenit română doar în 1919, după tratatul de la Trianon, dar îşi păstrează numele original. În orice caz, ceea ce maghiarii înţelegeau prin neolog este ceea ce noi înţelegem azi prin conservator; de fapt înseamnă acelaşi lucru, doar numele diferă, iar eu prefer să mă numesc un conservator. A fi evreu pentru mine nu are nici o conotaţie religioasă; înseamnă tradiţie. Am simţit identitatea iudaică prin sionism, nu prin religie. Dar sunt mândru de asta, niciodată în viaţa mea nu am ascuns faptul că sunt evreu.
